Homeopatia - Dr. Lawrence Nwabudike -

 

Homeopatia este o doctrină medicală introdusă de Christian Friedrich Samuel Hahnemann ( 1755-1843). Nemulţumit de metodele barbare ale medicinii timpului , printrecare purgaţia şi sângerarea erau la loc de frunte şi în care se administrau amestecuri de substanţe cărora nu li se ştiau toate efectele, Hahnemann a căutat să găsească principii ferme pe care să se bazeze practica medicală. Traducând Materia Medicală a lui Cullen ( o autoritate a vremii) el a observat o inadvertenţă în ceea ce priveşte simptomele produse de coaja arborelui de China şi s-a hotărât să experimenteze efectele acesteia pe el însuşi.

 

Rezultatele le-a notat cu minuţie şi a observat că această substanţă poate provoca simptome asemănătoare febrelor intermitente pe care le vindecă. Astfel au apărut primele două –şi cele mai importante – dintre principiile noi sale doctrine : principiul experimentării pe omul sănătos al efectelor diferitelor substanţe şi principiul similarităţii. Strădania de o viaţă a lui Hahnemann a fost aceea de a găsi principii raţionale ferme şi simple pentru practica medicală. Idealul practicii sale medicale este „ refacerea rapidă, blândă şi permanentă a sănătăţii sau, altfel spus, îndepărtarea şi anihilarea în întregime a bolii pe calea cea mai scurtă, mai sigură şi mai puţin dăunătoare „. Pentru a împiedica reacţiile adverse stârnite de diferitele substanţe sau riscul intoxicaţiilor, Hahnemann a diminuat progresiv dozele folosite; iar după o perioadă a introdus scara centezimală de diluare, ajungând la aşa numitele doze infinitezimale. Ceea ce este esenţial în prepararea remediului homeopatic este faptul că la fiecare diluare are loc o scuturare energică, ritmică, prin care informaţia substanţei este reiterată asupra lichidului solvent. Astfel remediul homeopatic nu este doar o substanţă diluată ci una „dinamizată” sau „potenţată” , fiecare treaptă de diluţie fiind astfel preparată încât deşi substanţa diminuează , informaţia conţinută este transmisă mai departe. Termenii în care se pot înţelege remediile homeopatice nu sunt moleculari ci informatici : aşa cum diminuarea instrumentelor de stocare din informatică nu a dus la pierderea informaţiei ( dimpotrivă astăzi cip-uri de memorie forate mici conţin informaţii imense) , la fel remediul homeopatic în doze infinitezimale păstrează informaţia substanţei.

 

Dacă alopatia merge de la particular ( simptome şi semne) la general ( diagnosticul de boală) , homeopatia face un pas mai departe şi încearcă să ajungă la individul suferind. Este probabil disciplina care aplică cel mai consecvent dictonul „ nu există boli ci doar bolnavi” pentru că ea încearcă să treacă dincolo de noţiunea abstractă a diagnosticului şi să revină la suferinţa concretă a fiecărui pacient. Tratamentele homeopatice vindecă boala prin reacţia pe care o iscă în pacient, prin punerea în mişcare a resorturilor sale de autoechilibrare fiziologice, psihice şi imunologice. Pentru ca această reacţie să aibă loc, trebuie ca remediul să fie bine ales şi întreg consultul homeopatic are ca scop găsirea acelui remediu care să acopere totalitatea simptomelor pacientului, remediu faţă de care acesta este probabil cel mai sensibil.

 

Pentru ca imaginea pacientului să fie cât mai exactă trebuie să fie luate în considerare toate simptomele pe care le prezintă acesta dar şi o serie de caracteristici ale sale care îl precizează ca individualitate. Astfel, au o mare importanţă dorinţele ( de ex. dorinţa de sare la Natrum muriaticum sau de lucruri acre la Sepia), aversiunile ( de ex. aversiunea faţă de curenţii de aer la Silicea sau Hepar sulphuris), caracterul şi temperamentul său ( de ex. avariţia la Arsenicum sau tendinţa colerică la Nux vomica), întâmplările semnificative ale vieţii, bolile personale sau ale rudelor etc., chiar dacă ele nu par să aibă legătură cu afecţiunea prezentă. Homeopatul trebuie să reconstituie din acest puzzle de fragmente disparate o imagine coerentă şi unitară care să ducă mai apoi la remediul tipologic curativ similar.